Vreau, dar stiu ce vreau?

Vorbeam azi cu un bun prieten si am ajuns usor usor la concluzia ca pe la 27 ani ai parte de prima criza existentiala cu adevarat. Nu conteaza ca esti insurat sau nu, ca ai prietena sau nu, ca ai un job sau esti somer. Se intampla ceva la varsta asta. O ia mintea razna sau altfel nu imi explic. Nu degeaba au mierlit-o alde Jim Morrison sau Janis Joplin exact la varsta asta. Ma rog de fapt ei reprezinta niste exceptii, au exagerat, dar regula cred ca exista.

Nu stiu cum naiba, viata asta e facuta sa iti rada mereu in nas. Vrei bani? Ai dragoste. Vrei sa dormi singur intr-un pat enorm? Sigur o sa dormi cu gagica in brate intr-un pat care nu e prea mare nici pentru o persoana. Vrei timp liber? Nu ai timp nici sa respiri. Si cand il ai iti bati joc de el ca nu realizezi ca e aur curat. Il dormi sau il irosesti intr-un fel asemuit cu a sparge un milion de dolari intr-o seara.

Cred ca am o criza existentiala. Ce imi doresc, nu se poate. Simt ca trece timpul si nu realizez nimic, ba mai tare ma indepartez de ce vreau. Si ma oftic, ma frustrez. Mi-a zis cineva drag zilele trecute ca eu incerc sa fac totul perfect. Si asa ceva nu exista. Deci urmaresc himere. Se prea poate sa aiba dreptate. Uneori primesti informatii despre tine cum nu te pot vedea cei apropiati care ii stii de ani de zile sau chiar cumte vezi tu pe tine. Ce e de facut cand vrei chestii si vezi ca nu le poti obtine? Poate nu te strofoci indeajuns. Dar e ciudat, cand iti raman 2 ore maxim pe zi sa mai faci si tu ceva, inseamna ca nu e de ajuns? Ar trebui sa am pt mine doar 10 minute pe zi? Nici nu mai stiu ce sa cred. Nu ma incalzeste cu nimic ca au si altii problema asta. E trist. Poate e de vina tara, poate e de vina mediul, poate nu esti in ton cu timpul in care traiesti. Zilele astea nici macar soarele nu imi zambeste, ploua e mohorat, si pana vremea imi rade in nas, pentru ca noaptea e senin, tocmai cand dorm. Dorm si visez cer senin si albastru, soare, camp cu flori si imbratisari la apus.

Subway

De cateva zile am revenit la transportul in comun. Din mai multe motive. In principiu pentru ca drumul de acasa la job devenise un lung sir de masini, exact ca un carnat de craciun facut in casa la masina de tocat. Doar stateai la coada sa iti vina randul si tie precum o banda rulanta. Sau ca un sul de hartie igienica. Oricum treaba asta mananca in fiecare dimineata timp, bani si mai ales nervi. Unde s-o duce atata lume nu pot sa imi explic.Omul si masina. O tona cara 70 kg. La asta s-a ajuns, un randament ridicol de mic. Si nici nu imi explic de ce cand mergi undeva, sensul in care NU te duci, e intotdeauna gol. Asa ca am cedat si am revenit la aglomeratia de oameni si nu de masini.

Cred ca daca vrei sa vezi cum e un popor, o tara, te urci in primul autobuz sau metrou sau tren sau ce o mai fi el. Si vezi imediat ce anume ii caracterizeaza. In metrou e cel mai urat cred. Lumina artificiala, un aer imputit, aglomeratie de oameni care sunt ori veniti direct de la sapa, ori sunt la costum, dar nu ca ar da pe dinafara de bogati si nici ca au vreo functie, dar asa e frumos sa te duci imbracat. Costume mari pe oameni mici, sau mici pe oameni mari. Prinsi ca pe garla. Te simti ca in Twin Peaks in metrou. Parca totul e anapoda si intors pe dos. Daca vrei sa vezi gradul de educatie al unui popor, te uiti in jos. Sa le vezi incaltarile. La romani sunt jegoase mai mereu. Degeaba etalezi o camasa frumoasa, o freza cool daca tu ai pantofii ca si cum ar fi sarit in timp cativa ani. De parca acum i-ai gasit. Romanii nu-s educati, in consecinta au pantofii mereu murdari. Gretos.

Dar mai vezi si lucruri frumoase. Tineri care se pupa mai abitir ca oricand, se vede ca a venit primavara si glandele secreta hormoni cu duiumul. Ii auzi discutand, cum a fost la liceu, cum a facut nu stiu ce profesoara scandal, ultimele barfe, sau ca a fost la un curs cu un prof care e nebun si deci nu intelege nimic. De parca ala ar fi de vina. Dar e savuros. Ii vezi si stii ca unul o sa aiba o restanta, una din tipe sufera dupa careva, un cuplu de va destrama saptamana viitoare si tot asa. Din pacate, ajungi la un moment dat sa ii anticipezi pe multi si nu mai e funny deloc. Ajungi sa le completezi fraza in minte inainte sa o termine, sa poti sa le zici despre ei ceea ce nici macar ei nu stiu ca stiu, si tot asa. Doar uneori mai gasesti oameni care te surprind. Si atunci in fata lor iti scoti palaria si cazi in admiratie. Pentru ca in lumea asta putine lucruri ajung sa te mai surprinda, si cand o fac, de obicei e ceva negativ.

X-rays

Ma uit la unii oameni, de pe net sau din realitate si ca printr-o radiografie ii vad cum or sa isi rupa gatul. Nu , nu fizic. Ci ca or sa esueze lamentabil intr-o viata si asa destul de gri. Ar trebui sa pornim de la premiza ca o sa esuam, ca nu o sa reusim ceea ce visam. Si majoritatea esueaza. Probabil si eu ma dau cu sania si nu imi dau seama ca o iau la vale, ca nu am cum sa urc la deal. Si ii vezi razand, simtindu-se bine, glumind pe seama esecurilor si tot asa. Din pacate unii-s tineri si asta doare mai tare sa vezi ca desi totusi are viata inainte nu e decat un mare balon care se va desumfla. Se duc si se culca, uite tocmai acum a iesit una din persoanele despre care scriu. Se culca cu zambetul pe buze si habar nu au ca stau cu sabia lui Damocles deasupra capului. Si degeaba le zici pentru ca oricum ti-ai bate gura de pomana. Am incercat si asta si vorbesti cu peretii.
Eu unul am decis sa ma las de fumat de tot azi. A doua oara, dupa 1 an si jumatate m-am reapucat si azi m-am lasat de tot. Cand scriu asta am deja 25 minute din prima mea zi de nefumator. Probabil ca o sa ganditi ca nu ma va tine mult, ca ma reapuc si tot asa. Nu se va intampla asta. Pentru ca in seara asta mi-am dat seama ca degeaba speri sa iesi dintr-o anumita stare. Poate mai trebuie sa faci si ceva. Nu-s fericit acum si asta ma face un esec. Nu-s cine vreau, nu fac ce vreau , nu traiesc ce visez. Si atunci sunt slab. Si nu am dreptul sa imi permit niste vicii oricat de mici sunt ele pana nu devin cine vreau. Si cand devin ce mi-am dorit sa le inlocuiesc cu cel mai mare viciu, cu fericirea. Atat timp cat e dorit de toti, e cel mai mare viciu. Doar ca putin si-l permit.
As vrea sa fie altfel, din pacate nimic nu se schimba peste noapte. Ma uitam in oglinda si asta seara chiar aratam de 27 ani. Aveam o oboseala care imi iesea prin piele. Si nu vorbesc de oboseala fizica ci mai degraba de aia din capul meu. Nu fac ce vreau, as vrea sa muncesc din placere nu din obligatie. Trebuie sa schimb atatea lucruri la mine. Si ca sa ma educ trebuie sa imi tai din asa zisele placeri daca pot spune asa. Pentru ca nu le merit nici macar pe astea.
Eu unul in locul vostru m-as gandi mai bine si m-as analiza, o sa fac sau nu accident, o sa esuez sau nu, o sa-mi rup gatul sau o sa reusesc? Majoritatea din pacate sfarsesc ca in poza si aici cred ca ma regasesc si eu din pacate. Asta daca nu faci ceva sa schimbi ceva, in loc sa te uiti cum trece timpul.
Imaginea nu o luati ca atare, e doar exemplificativa, semnifica esecul si nimic mai mult.

Lucruri care imi plac sau pe care le doresc

Ps: mai imi plac tricourile polo si adidasii superstar, as umple un dulap cu asa ceva. Si in final sa nu uitam ca nimic nu ni se cuvine de drept, pentru orice dorim trebuie sa muncim si sa meritam ceea ce vrem.

Mediocritatea (relatiilor)

Mediocritatea e cel mai periculos lucru ce te poate afecta in viata. Pentru ca este atat de parsiva incat nu iti dai seama de ea nici macar atunci cand te-a cuprins in bratele ei si te tine strans precum o caracatita indragostita.

E moartea tuturor lucrurilor, o plafonare perfecta si in acelasi timp frigiderul ideal, neinventat de cineva pana acum, doar un perpetuum mobile.

Sunt multe aspecte in care esti afectat de mediocritate, dar pe mine ma arde sa vorbesc de ea in relatii.

Relatiile pot fi bune sau rele, si in ambele cazuri e totul ok, pentru ca ori au un final fericit, ori se termina de tot. Pana aici totul e ok, pana la urma avem niste relatii de cand suntem tineri pana la o varsta cand hotaram sa ne legam de cineva pe viata sau poate pe un timp mai indelungat. De-aia avem relatii, ne antrenam pentru marea finala, ca sa alegem ce e mai bun pentru noi, sa lasam in urma noastra mai mult decat un melc ce lasa o dara dupa el. Si mai e un tip de relatii. Astea sunt cele mai periculoase, si din pacate cele mai multe. Relatiile "cozy". Relatiile in care e caldut, nu e nici foarte foarte dar nici prea prea, nu arzi dar nici nu ingheti. Sunt relatiile la care nu vrei sa pui capat dar nici nu stii daca sa mergi inainte, de fapt nu iti dai seama ce vrei, ce ai, ce stii si asa mai departe. Sunt relatii in care stai din obisnuinta, nu stii nici tu daca iti e bine sau nu. Si timpul trece si te adancesti mai tare in mocirla mediocritatii in care te afli. Nu realizezi ca esti de fapt intr-o mlastina care te trage usor usor in jos, cu cat stai mai mult cu atat de afunzi mai tare. Si cu atat iti este mai greu sa iesi de acolo. Din pacate timpul te frige cand nici nu iti dai seama. Si cand primesti palma aia care te trezeste la realitate, de obicei e prea tarziu, ai ratat sanse si oportunitati si stai si te uiti ca un fraier ca ai ramas singur pe peron si gara e goala. Asta daca ajungi sa iti dai seama ca esti intr-una din situatiile de mai sus.

Din pacate prea multe relatii cladite pe obisnuinta si pe comoditate, si asta omoara atat sansele lor cat si ale celor care stau si asteapta la colt.

Masura timpului

Vorbeam in seara asta cu cineva drag mie si mi-a adus aminte ca vroiam sa scriu putin despre masura timpului.

In valtoarea vietii din zilele noastre, preocupati fiind de tot felul de probleme esentiale, ca de exemplu cum sa facem mai multi bani, sa devenim celebri sau sa ne inconjuram de acareturi care ne aduc o clipa de fericire dupa care le uitam la fel de repede pe cat ne-au bucurat, uitam ce de fapt nu putem aprecia niciodata cum se cuvine. Masura timpului. Deja cand spui cuvantul acum, si il zicem la prezent, pana s-a desprins de pe buzele noastre, e deja in trecut. Nu ne dam niciodata seama ca nu exista prezent ci doar trecut si viitor. Trecutul il stii, il porti mai mult sau mai putin mandru dupa tine, viitorul e o mare nebuloasa, de obicei inchipuit ca ceva frumos si stralucitor, dar de multe ori nu e decat fad, ca o prajitura in care ai uitat sa pui zahar sau arome.

Ce ma doare cel mai tare, si asta e doar punctul meu de vedere, e ca petrecem din ce in ce mai putin timp cu cei dragi. Ajungem sa ii vedem dimineata si seara, ne zicem buna dimineata si buna seara, schimbam poate 2-3 vorbe si cam la asta se reduce o relatie intre niste oameni care au pana la urma acelasi sange. Tocmai cu cei care ne sunt asa de apropiati, ne aflam la jumatate de lume departare, chiar daca unul este in bucatarie iar celalalt adoarme in fata televizorului.

Din pacate ne dam seama prea tarziu ca am petrecut atat de putin timp cu ei, acum ca suntem oameni maturi. In copilarie ne tineam dupa fusta mamei sau dupa tatal care mesterea pe la masina si tanjeam sa fim bagati in seama, si acum ca suntem oameni mari, devin cei mai mari straini. Probabil e o tragedie pe care doar un parinte o poate intelege cu adevarat, si care culmea, nu ne zice aproape nimic, doar poate uneori mai bate un apropo timid.

Atat va zic, petreceti mai mult timp decat un zero barat cu ei, inainte sa fie prea tarziu si cand regretele vor fi tardive, pentru ca odata ce trec Styxul, nu ii mai aduce nimeni inapoi, si chestiile astea nu se pot inlocui cu nimic altceva. Si mai ales, sa nu uitam ca si noi vom deveni ca ei, si vom suspina fara ca ei sa ne poata intelege de ce facem asta. Hai sa nu devenim propriile noastre victime, pentru ca ce semeni aia culegi.

It's a men's world but...

Auzi asta peste tot. La tv, in ziare, la discutii in baruri, cand te speli pe maini la toaleta la cinema si tot asa, lista poate continua la nesfarsit. Matriarhatul e mort si ingropat, s-a terminat acum mii de ani, a fost doar un capriciu de moment. Pe naiba. Conduce din umbra mai tare ca niciodata. Sa ne gandim nitel cum ar arata o lume fara femei, cu toate ca trebuie sa fim cam abstracti pentru asa ceva, dar sa incercam. Ce farmec ar mai avea sa ai o masina tare, sa te duci sa tragi ca disperatul la sala, sa ai o freza si niste toale cool? Ce rost ar mai avea sa te duci la mare, in cluburi, la terase? Pentru cine ai munci ca un salahor la job sa strangi bani si sa faci chestii cu ei? Nu s-ar mai misca nimic. Marele secret e ca femeia reprezinta factorul motivant pentru care lumea asta se misca. Ca se misca prost asta e alta poveste dar nu cred ca e vina lor. Si totusi, pornind de la marile razboaie si terminand cu picturi sau sculpturi, totul provine din faptul ca traim, muncim si ne rupem gatul pentru ele.

Visuri

Visam. Oamenii o fac inca de cand sunt in burta mamei. O facem cand suntem mici. Visam masinute, caluti de lemn, papusi roz, bomboane. Cand crestem si suntem in gimnaziu visam sa pupam o fata anume sau fetele sa fie pupate de vreun fat-frumos. Continuam sa crestem si visam sa intram intr-un grup, sa fim si noi cool. In facultate visam sa avem o masina misto cu care sa plimbam vreo fata care ne place. Fetele viseaza sa arate traznet sa fie cele mai frumoase. Incepem sa muncim si visam o functie misto si un salariu care sa ne permita multe. Visam tot timpul pana ne iese pe nas. De fapt nu ne iese, dar suna misto. Pe masura ce crestem visam sa devenim lideri la job, sa ne facem o pozitie ca piramidele in desert pentru ca ceasul nostru continua sa mearga si vedem ca timpul deja e trecut de jumatate. Timpul nostru al fiecaruia. Avem copii, si visam ca ei sa devina cineva. Visam pentru ei chiar daca o facem noi. Timpul trece si chiar daca noi ne schimbam, ceva ramane constant. Acest fapt de a visa. Terminand, firesc, cu faptul de a ne visa din nou tineri, jinduind de a o lua de la capat.

In cautarea copilariei

Ma gandeam zilele astea la cum vorbesc si cum se poarta oamenii si nu am putut sa concluzionez decat ca viata noastra dureaza putin. Oricat ar fi de lunga sau de scurta, ea tot putin dureaza. Pentru ca undeva la un moment dat, nu stiu exact sa zic varsta, dar pana la 20 si ceva de ani traim cu adevarat. Dupa care, undeva se rupe filmul si tot ce facem, e sa traim cu gandul si cu dorul copilariei. Toate amintirile noastre care conteaza cu adevarat sunt de cand suntem mici. Gesturi, mirosuri, imgaini vizuale si auditive. Asa ca pana sa ne dam seama ce se intampla, deja ne-am trait viata. Si la un moment dat te uiti cu stupoare in oglinda, si parca nu te mai recunosti, parca ai mai multe riduri, privirea mai lipsita de viata, zambetul e doar un rictus, si te simti mai obosit ca niciodata. Uiti si de copilarie, si de viata care deja e o mare rutina, un disc stricat care patineaza, si nu vrei decat sa te odihnesti. Sa inchizi ochii, si sa te intorci cand erai copil.

image copyright: www.retrimer.deviantart.com