Mesterul Manole

Gagiul asta era un mare mester, care se caznea sa faca o biserica, numai ca ce facea ziua se surpa noaptea. Practic o lua de la capat in fiecare zi. Intrase intr-o bucla din asta fara de sfarsit. Ma rog povestea o stiti cu totii, e obligatorie la scoala asa ca mai mult sau mai putin va amintiti de ea.

Asa ma simt si eu mai mereu. Numai ca eu nu am pe cine sa sacrific decat pe mine insumi numai ca atunci nu as mai avea cum sa termin ce am inceput nu? Nasol. O iei mereu de la zero. Numai ca devine foarte frustrant. Sunt convins ca si eu am o mare problema pana mea doar nu-s eu cel mai oropsit om de pe pamantul asta. Mai degraba platim polite. Poate din alta viata, poate chiar din asta. Ar fi frumos insa sa stii si tu cumva, uite frate, ai o viata numai ca o sa ti-o iei in barba mai ceva decat un outsider intr-un meci de box. Si mai e si ipocrita viata cu mine, ca imi da impresia ca ma ridic, numai ca e doar un punct de vedere gresit. Ma ridic (in mintea mea probabil) destul de sus numai ca sa pot cadea sa ma frang de fiecare data mai tare. Ma fragezesc ca un snitel batut usor usor cu ciocanul.

Si cand ma gandesc ca tot ce vreau e o mana de detalii si m-as impaca cu treaba asta. Adica macar sa inteleg si eu de ce, sa fie o logica.

Pana una alta ma simt la fel de fad ca o bucata de hartie pe care o morfolesti cand esti atat de mic incat nu esti in stare nici sa stai pe picioare. Probabil ca asa sunt si eu, ma caznesc sa invat sa merg, chiar daca nu mai am varsta aia.

E trist. Inteleg, apreciez, dar imi lipsesc o mana de motive cu care m-as impaca...

Si mai e trist ca mereu ma mint ca pot fi si altfel, ca data viitoare nu o sa mai fiu asa cum sunt. De fapt nu o sa fiu niciodata altfel. Deja stiu cum o sa decurga tot si mereu de acum inainte. O sa fie cum a fost mereu. Un mare bullshit in care mai adaug o zi dupa alta...