Si daca totusi...

E tarziu. Sau e poate devreme. Nici nu stiu cum sa o iau, e ora 2 dimineata si incerc sa ajung acasa printr-un oras inghetat, trist si pustiu. Spre deosebire de mine care sunt doar obosit. E bine, e cald in masina, e ca vara pe plaja la soare in vama, ascult Guerrilla si nu e bine, muzica lenta si caldura, cumulata cu oboseala, parca m-as culca acolo ca e bine si cald. Dar n-am cum asa ca trebuie macar sa ajung acasa si dupa aia mai vad eu. Privirea aluneca dincolo de volan, probabil si din cauza muzicii si caldurii, nu se opreste decat la infinit. Condusul devine ceva instinctual si mintea zboara departe. Si intr-un moment ca asta ma gandesc. Si daca de fapt dragostea nu exista? Nu ca nu exista ca ar fi trist, dar nu cum ne-o imaginam noi asa. Adica sa dau o definitie noua. De fapt fiecare om este o jumatate, care apartine de fapt altei jumatati. Sunt doua jumatati facute una pt alta, se potrivesc perfect numai ca sunt aruncate departe una de alta. Si nu neaparat departe ca distanta, ci orice te poate pune in doua universuri separate, care uneori poate se intalnesc doar tangential. Poate pe masura ce cresti intalnesti alte jumatati, incerci sa faci un tot cu ele dar vezi ca nu te potrivesti. E ca la un puzzle, nu se potrivesc, si daca reusesti sa le combini nu poti sa o faci decat cu forta si se vede cu ochiul liber ca-s indesate una-ntr-alta in mod nenatural. Ma rog, dupa un timp vezi treaba asta, devii iar jumatatea care erai inainte si incerci alte si alte jumatati. Ma rog ideea e simpla, din momentul in care te nasti esti o jumatate care arata intr-un fel si doar o singura jumatate ti se potriveste perfect.

Concluzia nu poate fi decat una singura, incepeti sa cautati dragii mei, timpul e scurt si orice secunda pierduta nu o mai aduci inapoi. Poate jumatatea ta e dupa colt, sau peste mari si tari. Totul e sa cauti. Asta e jocul, asta e rezolvarea.

Deuce

Toti pornim egali. Sau cel putin asta sta treaba in teorie. In fapt realitatea sta cu totul altfel. Toti fugim de ea. Nimanui nu-i place egalitatea. Ca si in tenis, cand se ajunge in situatia de egalitate toata lumea e nemultumita. Si asta din simplul fapt ca atunci cand se ajunge la ea toata lumea vrea sa scape de ea. Cum, egalitate? Nu e bine. Cineva trebuie sa castige. Si daca stai bine sa te gandesti egalitatea supara in marea majoritate a cazurilor. Nu-i nimic mai tragic decat o egalitate. Pt ca aproape intotdeauna cineva trebuie sa castige iar altcineva sa piarada. Toti fugim de ea, poate sta si in natura noastra sa fim egoisti si sa nu putem imparti ceva la jumatate. Chiar si cand taiem un mar sa il impartim la doi, jumatatile nu-s egale, una e mai mare decat cealalta. Astia suntem, nu vrem si probabil ca nu putem sa fim altfel.

Pe de alta parte, se intampla ca intr-o zi, cand soarele nici nu a rasarit pe cer, sa ti se confirme ca esti cam visator, si ca lumea nu sta cum crezi. Nu neaparat ti se darama lumea in cap, ci mai degraba ti se confirma ca lucrezi cu teorii neadevarate. Pornesti de la o axioma care tu o crezi adevarata si incepi sa iti tesi visele si viata pe langa ea. Si pe parcurs, undeva, firul se rupe si tesatura se destrama. Bine totusi ca se intampla asta cand nu e prea tarziu. Scorul nu mai e egal, eu am zero, si tu ai punctat, aveai dreptate, nimic nu e ca la inceput si nimic nu dureaza pe cat credeai ca dureaza. Asa ca Ruxandra, probabil ca tu ai dreptate, nimic nu tine ca la inceput. Astia-s oamenii si probabil asa vor fi mereu.